Acum, la momentul scrierii relatarii, cand imi curge nasul si afara parca a venit un soi de iarna, imi reamintesc cu placere detaliile acestei ture care, desi a fost doar de un week-end, a avut ce oferi.
De bine ce ma uitam dupa ghidon cu drop-uri pentru MTB (de fapt, metode de adaptare), caci mi se pusese pe chelie in urma multor ture de asfalt, apare propunerea unei ture la munte, cu bicla. Astfel, renunt la cercetarile mele anevoioase, scot cauciucurile de tura si le pun pe cele de munte…pare-se ca asta asteptam, de fapt :).
Aveam in cap traseul de mai multa vreme dar, impreuna cu Marius, l-am extins. Astfel, vom pleca sambata dimineata, devreme, catre Polovragi. De acolo, vom urca pe Cheile Oltetului pana in Curmatura cu acelasi nume. Ulterior, Valea Latoritei -> push-bike pana in Strategica (pare-se ca am nimerit in ea..sper sa nu ma insel) -> urcat pe Transalpina (pasul Urdele, etc.) si coborat in Ranca, unde am aranjat o cazare.
Vremea se anunta chiar frumoasa pentru sambata, insa suntem constienti ca sus va fi frig, iar duminica ne va ploua zdravan.
Initial, vroiam sa abordam tura in sens invers, sa urcam Transalpina din Novaci, insa distanta era prea mica si ar fi ramas multi kilometri pentru a doua zi, kilometri ce ar fi inclus un drumeag incert, marcat pe Google Maps cu linie punctata, ce leaga Strategica de Valea Latoritei. In 2-3 km urci 700+ metri (sau ceva de genul).
Astfel, am decis sa facem cat mai mult in prima zi.
Ruta:
Route 2,347,448 – powered by www.bikemap.net
Track GPS:
La ora 6 fara un sfert, Marius apare in fata blocului. Fixam suportii si biclele pe masina, apoi o luam din loc.
Ziua este sensibil mai scurta, dat fiind faptul ca la 7 fara un pic inca e cam intuneric. Dar nu-i bai.
Ajungem la Manastirea Polovragi in jur de 9:40. Ne echipam (ma rog, echipam biclele), tragem o poza cu Cheile Oltetului ce se zaresc in spatele zidurilor manastirii si, o luam din loc, nu inainte de a sorbi cate 2 guri de palinca (dap, aceeasi ca in multe ture).
Intram foarte repede in chei si ne apucam sa facem poze. “Noi n-avem ce sa patim de la bolovanii astia, ca avem casti!”, zise Marius, facand referire la manelista..pardon, mama Monicai Gabor, care facu’ “poc!” prin zona nu cu mult timp in urma.
Cheile sunt superbe. Multa liniste, culori frumoase, drum numa’ bun.
Urcam usurel. Intalnim si niste catei la un moment dat, dar e doar gura de ei. Anunta iesirea din chei.
Continuam catre Curmatura Oltetului. Nu ne agitam foarte tare, caci vremea e cat de cat ok. Sunt cam 10 grade iar prin patura de nori apare si nitel soare pe masura ce castigam in altitudine. Asa ca, poze!
Macadamul tasat face loc unui drum forestier mai neaos, pe placul nostru, cand incepem sa urcam mai zdravan catre Curmatura. Avem mai mult spor pe bucata asta si privelistile incep a ne motiva suplimentar.
Dupa un mic popas, ajungem si in Curmatura Oltetului. Foarte frumos. 3 oameni de-ai locului ma vad cu aparatul si ma roaga sa le fac o poza, urandu-ne drum bun la final.
Incepe o coborare frumoasa, pe forestier, catre coada lacului Petrimanul. Se vede Valea Latoritei. Pitoresti locuri, n-am ce spune.
Ne mai oprim pe parcurs pentru poze si pentru dezmortirea mainilor (caci sunt ceva zdruncinaturi pe alocuri).
Ajunsi langa lac, intalnim drumul ce duce spre Cabana Petrimanul. Noi continuam catre Vest, in amonte, catre Lacul Galbenu.
Din nou, locurile sunt foarte frumoase.
Traversam o zona noroioasa, brazdata de tractoare si busteni. 2 caini ne “intampina”, asa ca nu mai stau sa scot aparatul pentru poze. Mergem mai departe.
La barajul Galbenu, oprim pentru cateva poze si o gura de palinca.
Cum sunt in echipament scurt, la umbra simt apropierea frigului. Insa voi rezista. La nevoie, trag doar pelerina de ploaie peste mine si, in caz extrem, si polarul pe sub ea.
Mai jos, trebuie sa iesim din vale si sa o apucam pe acel drumeag ce ne va urca in Strategica. Noroc cu GPS-ul, caci ne luaram cu vorba si deviasem nitel de la traseu.
Ne intoarcem si…trebuie sa traversam un raulet. Nu se poate pe bicicleta, asa ca ne descaltam in bataia soarelui si o luam frumusel la trap prin apa limpede si rece, ce susura suav prin linistea padurii.
Apa nu e atat de rece pe cat m-as fi asteptat, insa atunci cand am iesit am avut cu adevarat senzatia de frig.
Ne incaltam si continuam, insa dupa nici 5 minute trebuie sa mai trecem un raulet. Repetam operatiunea si purcedem in cautarea drumului.
Evident, realitatea de la fata locului nu corespunde exact cu ce ne-am propus de acasa. Drumul in care ar trebui sa iesim nu se vede deloc, ba chiar sunt inca vreo doua care pleaca in directii diferite.
Orbecaim nitel, purtam biclele prin ierburi si peste crengi doborate. Reusim sa intram in “track” si gasim si drumul. Incepe sa se insereze si abia astept sa ajung in platou, undeva, ca sa dau un telefon la cazare (cand voi avea si semnal, evident).
Ne apucam sa impingem. Si impingem nenica!
Cu gafaieli, transpiratie, alunecari pe pamantul faramicios sau pe cate-o piatra instabila, trecem de zona cu panta cea mai abrupta.
Cand opresc, nu-mi aud decat pulsul accelerat.
E plin de ciuperci rosii, ca-n povesti.
Spre asfintit ajungem in platou. Se vede si drumuletul pe care trebuie sa intram si pe care-l vom urma pana in soseaua Transalpina. Vantul bate zdravan, asa ca ma blindez si eu.
Mi-e clar ca vom face urcarea pe inserat, ba chiar pe intuneric. Oboseala s-a acumulat, se lasa frigul si mai bate si vantul.
Mi-e clar ca vom face urcarea pe inserat, ba chiar pe intuneric. Oboseala s-a acumulat, se lasa frigul si mai bate si vantul.
Rontaim cate ceva, dam pe gat niste palinca si plecam cu tupeu.
Dupa 20 de secunde ne oprim. Lantul de la bicla Nicoletei a decis sa se blocheze intre cadru si foaia mica. Foarte ciudat cum s-a intamplat (probabil de vina e frigul si praful inchegat pe lant). In fine, impreuna cu Marius rezolvam problema. Continuam. Foarte frumos platoul si drumul.
Pe masura ce temperatura tot scade, ajungem si noi in sosea.
Sun la cazare si anunt ca am fost pe Valea Latoritei, fara semnal, comunicand unde suntem si ca mai intarziem.
In fata avem o urcare asfaltata ce, la prima vedere, va merge usor. Insa oboseala se simte. Cu toate astea, Marius o ia inainte, vitejeste.
Eu ma tot opresc sa mai fac cate-o poza in lumina apusului, peste Parang.
Eu ma tot opresc sa mai fac cate-o poza in lumina apusului, peste Parang.
Aproape ca s-a intunecat. Inspre pasul Urdele (mai e un pic!), deja nu mai simt frigul. E ceata densa de mai ca o simti pe roata. Termometrul ciclocomputerului imi indica 0.3 grade. Ole!
Coboram o bucata de drum, apoi urcam inca un mot (cel de dinainte de Ranca). Se lasa noaptea de-a dreptul. Stau la lumina frontalei.
Marius a luat-o inainte cu ceva timp (se vede antrenamentul de vara asta), noi am ramas in urma. Intervine epuizarea. Termometrul arata -1.4 grade C. In ciuda manusilor lungi, degetele mi-au inghetat pe coborarea de dupa Urdele. Acum urcam pe langa bicilete.
Desi simtim ca inima si plamanii ar mai duce lejer urcarea, muschii nu ne mai asculta. Mergem cu greu. Frigul si oboseala…
Ajungem langa Varful Papusa. Ne urcam in sa si incepem sa coboram catre Ranca. Coboram incet, caci drumul nu are parapeti si nici prea multe indicatoare pe margine. Umerii imi tremura nitel necontrolat, simt asta in ghidon.
Tin frontala orientata catre santul vopsit in alb de pe partea dreapta a carosabilului. La un moment dat, vad o multime de ochi lucind langa drum. Ma sperii, gandindu-ma ca-s caini (na, reflex de bucurestean), insa aud o talanga si ma prind ca sunt oi.
Nitel mai jos ne intalnim cu Marius, care era echipat cu polarul si semnaliza cu frontala. Era chiar in fata unei dale de beton pusa in drum.
Al doilea motiv pentru care ne-a asteptat a fost ca, un pic mai incolo a vazut o serie de ochi in bezna si a auzit latraturi. Astfel, e mai sigur sa fim toti trei.
Surpriza, dam doar de niste magari. Cainii s-or fi retras.
Inghetati, obositi si cu vederea slaba, ajungem in Ranca. La 1 km dupa indicator, facem stanga si urcam 200m catre Pensiunea Belvedere, unde avem o rezervare facuta.
Proptim bicicletele la intrarea in pensiune, pe terasa, nefiind atenti ca nu este o zona acoperita in totalitate.
In pensiune, cald de nu ne mai venea sa iesim. Era cam ora 9 aproape.
Cerem cateva indicatii cu privire la restaurante. Pe ultima parte a drumului ne imbarbatam gandindu-ne la un bulz fierbinte si un vin fiert.
O luam la pas prin Ranca si…stupoare. Cele 2-3 locuri de mancat au toate evenimente. Nunti, reuniuni, etc. La unii chiar oprim si ii intrebam daca putem cumpara, la pachet, cate-o portie din ce au ei la meniu in momentul ala. Ni se spune cu sictir ca “..NU”. Ok, bine, PA!
Ranca pare o statiune dezordonata, murdara, cu multe urme de santiere si santiere neterminate, balastru si caramida sfaramata peste tot, multi caini lasati liberi. Difera mult de imaginea pe care o aveam inainte, din auzite, stiind ca e un soi de Mecca pentru cocalarii ce nu ajung iarna pe Valea Prahovei.
Resemnati, gasim un magazin. Ne cumparam rontaieli si bere. A da, o doza de Cola! Nu beau de fel, dar creierasul meu a zis “ia-o!”.
Ne retragem la pensiune, in sala de mese, la un loc cu alti turisti cazati acolo. Stam la caldurica, mancam, ne miram si ne bucuram de ce tocmai facusem in ziua asta. O tura de aventura, nu alta!
Hotaram ca maine sa fie somn de voie, socotind ca avem timp sa ajungem inapoi in Polovragi. Stim ca o sa ploua, dar asta e. Ne descurcam.
Trecem la somn, in camera calda, dupa un dus cald, sub pilota. Am dormit aproape 12 ore.
A doua zi (duminica), ne trezim pe la 10. Afara e frig si ploua. Si e ceata.
Pana strangem, pana ne dezmortim, se face 10:50. Coboram si constantam cu putina mirare ca bicicletele sunt fleasca. Intr-adevar, le-am legat intr-o zona neacoperita a terasei.
Pana strangem, pana ne dezmortim, se face 10:50. Coboram si constantam cu putina mirare ca bicicletele sunt fleasca. Intr-adevar, le-am legat intr-o zona neacoperita a terasei.
E, ce mai conteaza, oricum o sa ne udam de ne ia naiba.
Ne blindam cu ce avem. In ultimul moment, decid sa imi pastrez colantul lung si gros pentru mai tarziu, caci nu aveam haine de schimb. Asa ca pun short-ul de ieri, constient ca o sa fac frigul, ud pana la piele.
Fara prea multe discutii, tragem 2 poze si o luam la vale spre Novaci.
O coborare ce ne-a inghetat. Ne-am udat rapid pana la piele si cauciucurile ne stropeau si mai mult. Noroc ca nu era trafic. Nu ne gandim decat la pensiunea de langa manastirea Polovragi, unde poti manca ceva cald.
La un moment dat, fac o mica pauza. Un domn cu masina opreste langa noi, ne saluta si ne intreaba cum merge. Ii raspundem, zambind, “Eh..la vale! Supravietium”. Tremurau de-mi sareau ochii. Marius o luase deja inainte.
Pe parcursul coborarii, pe picioare mi s-au format broboane aproape inghetate de apa. Culmea, aveam impresia ca imi tin de cald, dar era de fapt o iluzie, bineinteles. Senzatia a fost impartasita si de Marius, care tot in pantaloni scurti a mers.
Ajungem in Novaci, intr-un final, la intersectia cu DJ 655. Nu cred sa ma fi bucurat vreodata mai tare ca vad un indicator ce anunta o urcare de 10%, precum azi.
Dupa ce am inghetat toti, e un prilej bun sa ne incalzim nitel la deal. Odata cu noi, poate se mai incalzeste si apa din haine si n-o sa ne mai simtim atat de ciudat.
Dupa ce am inghetat toti, e un prilej bun sa ne incalzim nitel la deal. Odata cu noi, poate se mai incalzeste si apa din haine si n-o sa ne mai simtim atat de ciudat.
Oricum, jos sunt aproape 10 grade. Cand am plecat din Ranca, termometrul indica 4. Deja pot spune ca e cald 🙂
Poze nu am mai facut. Eram disperati sa ajungem odata, mai ales ca ploaia tot insista sa isi faca simtita prezenta. Oprim prin Baia de Fier langa niste meri plini. Acele mere rosii nu puteau fi refuzate.
Astfel constat ca de vreme buna nu am mai baut apa, fiind atat de frig.
Merele sunt zemoase si merg “la fix”.
Merele sunt zemoase si merg “la fix”.
Drumul dintre Novaci si Polovragi este unul frumos, foarte pitoresc si valurit. Urci 10%, cobori 7%. Urci 12%, cobori 10%. Dar nu sunt pante lungi.
Ajunsi la manastire, ploaia incepe mai tare. Ne schimbam pe fuga, urcam bicicletele, indesam tot echipamentul leoarca in pungi si purcedem catre pensiunea Cheile Oltetului (chiar langa manastire).
Restaurantul e deschis. Ceai, ciorba, ceva de mancare. Numa’ bun 🙂
Astfel se incheie o tura ..cu niste aventura. Ne-a placut chiar mult, in ciuda frigului. Ce-i drept, nici ca mai fac ceva similar pe o vreme de genul asta. Iar daca mai fac, o sa am mai multe haine pe mine, caci altfel fac reumatism direct.