Plecam cu trenul dis de dimineata, la ora 6:15, din Gara de Nord. Eram cam chiauni, dupa o saptamana ce nu a adus prea multa odihna si care a fost si nitel mai solicitanta. Motaim pe tren si ajungem, in cele din urma, in Busteni.
In timp ce trenul se apropia de gara, observam cum un om dadea cu apa calda pe parbrizul masinii. Deci, e frig. Cerul insa este de un albastru superb, iar toamna (un peisagist desavarsit) ne delecteaza cu ale sale culori.
In gara, halim un iaurt cu niste fulgi de porum, bem o cafea si o luam catre Camilul Alpin din Busteni, pe Triunghi Rosu. De la Camin, stanga si continuam traseul catre Poiana Costilei.
Inaintam greut, facandu-ne incalzirea, povestind, glumind. Oricum, nu ne-am propus sa ne stresam prea tare, ci sa urcam pe munte, sa facem si poze, sa ne simtim bine.
Dupa o perioada de vreo doua luni in care nu am mai fost la munte (o tendinita m-a tinut mai aproape de casa, limitandu-ma doar la alergat), imi intru mai greu in ritm.
Temperatura este ideala. Chiar un pic caldut pentru perioada asta.
Dupa Poiana Costilei (unde nu mai gasim pe nimeni la stana, din fericire), ne intersectam cu Banda Galbena (Busteni – Plaiul Fanului – Valea Cerbului – Cabana Omu) si schimbam marcajul, avand ca urmator obiectiv Vf. Omu.
Urcam prin Valea Cerbului si ne minunam de culori. E ceva mai racoare, insa in miscare temperatura este chiar buna.
Facem popas imediat ce dam de un petic luminat de soare, pentru cateva poze, stat la soare si realimentare.
In departe se vede Azuga, iar in fundal, Ciucasul (sper ca nu m-am inselat).
Ajungem in zona Omu. Servim 3 ceaiuri (foarte bune si calde), stam tolaniti la soare (in ciuda vantului) echipati cu canadienele si manusile, bucurandu-ne de caldura ce ne mangaie pe obraji. Luam si pranzul, cu ce aveam la pachet, cateva poze si incepem sa coboram catre Malaiesti, pe poteca de vara (marcaj Banda Albastra).
Soare puternic si niciun nor pe cer. Ideal pentru a zari si Piatra Craiului, printre altele. Partea dreapta (in poza) reprezinta creasta nordica, despre care mai puteti citi cateva lucruri aici (cu tot cu pozele aferente turei prin Lanturi/”Drumul lui Deubel”).
Coboram vreo 2 ore, incet, datorita grohotisului acumulat in anumite portiuni ale traseului. Trecem pe langa Hornurile Malaiestilor (Hornul Mare este cel ce gazduieste si poteca de iarna) si coboram catre cabana Malaiesti. Pe alocuri, intalnim bucati de gheata.
La cabana, ne cazam intr-o camera micuta, cu 5 paturi. Ramanem la vin fiert, o rontaiala si 2-3 poze.
Din nefericire insa, eram vecini cu camera mare, cu 16 paturi. Nu asta era problema, ci faptul ca, in ea, era “cazat” un grup de melteni pantofari cu tot cu progeniturile lor. E, au facut galagie enorma pana pe la ora 1 si jumatate noaptea. Erau si multi, si prosti, si nesimtiti. Cu zguduituri, trante, urlete, injuraturi intre ei si tot tacamul (mai ales dupa ce s-au matolit). In fine, adorm spre 2 si ma trezesc abia la ora 9. Ne echipam, strangem, coboram sa mancam apoi plecam la drum.
Intram pe poteca lui “Tache Ionescu”, marcata cu Triunghi Rosu si amenajata pe cheltuiala celui ce-i poarta numele. Aceasta poteca lega Busteniul de Pichetul Rosu (pichet de graniceri la limita Imperiului Austro-Ungar) si “iesea” la Malaiesti.
Dinspre Malaiesti, poteca urca ceva, dupa care merge cam pe curba de nivel pana la intersectia cu drumul ce urca pe varful Bucsoiu, prin “La Prepeleac”, mai apoi dand spre Omu.
De aici, incepe coborarea.
Privelistile sunt superbe, pana jos. Nu detaliez, fiind trasee bine marcate si destul de cunoscute. Poteca se intalneste cu cea de Valea Cerbului chiar inainte de Poiana Costilei, de unde se continua catre Caminul Alpin Busteni si, mai apoi, Busteni – Gara. 
Ajungem chiar prea repede in Busteni. Aveam bilete pentru trenul de 19:30 catre Bucuresti, si era 14:25. Reusim sa schimbam biletul in gara, pentru IR-ul de 15:09. Super. Desi nu are locuri rezervate, nu ne deranjeaza. Si asa e aglomerat.
Soseste trenul. Ramanem in hol, la capatul unui vagon. In 1 ora si 50 min suntem in Bucuresti. MULT mai repede decat cu masina pe DN1. He, ca tot vorbeam de DN1, ne amuzam cand vedeam lunga coada de dinainte de Comarnic (la care am stat si noi de multe ori, in trecere dinspre alte locatii neaccesibile cu trenul – in timp util) ce statea, in timp ce noi rulam cu ~100 kmh.
O tura destul de lejera, facuta pentru relaxare si poze. Desi traseele sunt foarte bine marcate (si cu urme de ursi destul de dese pe alocuri), iata ce a inregistrat si GPS-ul in toata tura. Poate e careva interesat.