Pe masura ce ne distantam de secolul XX, suntem înconjurati de tot mai multe aparate de ale caror structura interna si principii de functionare cei mai multi dintre noi nu au habar si nici nu doresc sa aiba. Ia proportii o civilizatie a cutiei opace, a obiectelor definite intrare-iesire, cauza-efect. La apasarea pe butonul cutare se întâmpla cu precizie, de enorm de multe ori, acelasi lucru. De ce si cum – nu importa.
Câti dintre cei care utilizeaza un computer, public sau privat, stiu ce-i acela un limbaj-masina, un sistem de operare sau macar operatii în binar? Câti dintre cei care tin un telefon mobil la ureche stiu cum functioneaza? Un copil de nici 2 ani ia telecomanda si zapeaza pâna-si gaseste desenele animate.
 
Este extrem de probabil ca toata viata si traiasca asa. Aceasta realitate psihotehnologica se extinde asupra
fiintelor umane. Omul tinde a se privi si a-i privi pe ceilalti ca subiect input-output. Launtrul nu mai intereseaza. Mai mult, orice încercare de a patrunde acolo, orice încercare de comunicare în zona rezonan-]ei profunde este respinsa sec sau în bascalie. 
 
În societatile postindustriale, interzicerea accesului în a treia dimensiune a fiintei se face deja prin norme nescrise de comportament social. Nu-i spui cuiva ca a gresit grav, ci ca problema s-ar putea rezolva si altfel.
 
Zâmbesti tot timpul si esti prevenitor. Momentele de tacere, de contemplatie într-o conversa]ie sunt considerate
deplasate. La fel orice ridicare de ton, râsul cu lacrimi, plânsul cu vorbe sunt pathetic, adica jalnice în sensul
american al cuvântului.
 
Prefata cartii “Luxul mortii“, de Cristian Tudor Popescu.