Din nou prin Cheile Oltetului, catre Transalpina

Ne gandeam de cateva saptamani la o reeditare a unei ture din toamna lui 2013, cu plecare din Polovragi, parcurgerea cheilor Oltetului, apoi prin valea Latoritei catre barajul Galbenu, urcat in Strategica, apoi pasurile Muntinu si Urdele, cu oprire-n Ranca. Ne amintim foarte bine tura, caci a avut toate ingredientele necesare unei iesiri memorabile:
peisaje superbe
urcari multe (asfaltate si neasfaltate)
ceva explorare
un pic de baita intr-un rau

Daca in 2013 am prins -1.5 grade Celsius in pasul Urdele (in vreme ce eu si Marius eram echipati ca de vara/toamna) si o ploaie friguroasa in a doua zi catre Novaci, de data asta stim ca vremea va fi cel putin placuta.

Astfel, ne dam intalnire in jurul orei 9:30 AM chiar in parcarea manastirii Polovragi. De data aceasta, ne insoteste si Lavinia.
In vreme ce ne pregateam de plecare, si-au facut aparitia doi cicloturisti ce ne intrebau despre drumul catre Curmatura Oltetului. Am mai dialogat putina vreme cu dansii, afland ca sunt veniti din Ungaria (ciudata a fost ezitarea cu care ne-au spus ca sunt unguri), apoi am luat-o din loc. Fiind iulie, totul e inverzit. Urcam lejer prin cheile Oltetului, facand cateva pauze pe la izvoarele de pe drum.

Dupa cam 18 km incepe urcusul mai serios catre Curmatura Oltetului. Drumul este intr-o stare mai buna decat acum doi ani, cel putin in prima parte. Pare-se ca lucratorii forestieri au simtit nevoia de a mai tasa niste pietris pentru a inlesni accesul.

In Curmatura, pauza. Ceva de mancare si cate-un gat de palinca (Marius aducand 4 “tzui”-uri speciale 🙂 ).
Urmeaza o coborare bolovanoasa pana la lacul Petrimanu. Ne-a zdruncinat ceva.

Odata ajunsi jos, facem stanga spre barajul Galbenu, pe un forestier in usoara urcare. Deja ne gandim la zona din capatul vaii, prin care am orbecait in 2013, cautand drumul ce urca foarte abrupt pana in Strategica. Avem in plan sa incercam a gasi o cascada ce pare a fi un pic in afara drumului nostru. Doar ca nu am mai gasit-o. Dupa ce am pedalat pret de vreo 500m, am decis sa nu pierdem timpul.
A urmat racorirea pingelelor. In doua randuri, exact ca in 2013.

Odata traversate cele doua brate ale raului, am inceput sa cautam drumul. Peisajul s-a schimbat. Unde in 2013 era defrisat, acum este multa vegetatie. Unde era impadurit, acum e defrisat. Nu mai recunoastem aproape nimic. Avem si track-ul din 2013 pe GPS, insa nu ne prea ajuta in teren.
La un moment dat, fetele au ramas pe loc si am parcurs impreuna cu Marius zona, incercand sa gasim acel drum forestier care refuza sa se mai faca vazut. Dupa ce am strabatut o mare de ierburi inalte, lemne instabile si urzici, am reusit sa gasim drumul. Acum trebuia sa gasim si o metoda de acces facil catre el, caci datele problemei se schimba atunci cand cari si o bicicleta dupa tine.
Intr-un final, reusim. Traversam cu totii si dam in drumul in cauza. De aici, push-bike intens.

Pe drum intalnim un grup de “off-road”-eri cehi, ce incercau sa coboare catre vale. O fi si asta o pasiune, sa mergi motorizat pe munte. Nu rezonez cu ea, dar vorba Nicoletei: “Lasa, ca si cine ne vede impingand la biciclete pe culmea asta zice ca suntem intr-o doaga, probabil.”. Asa-i, fiecare cu nebunia lui.
Baietii erau chiar veseli si unul mai saritor a ajutat-o pe Lavinia pret de cateva zeci de metri, impingandu-i bicicleta in panta.

Pe drum am adunat roiuri intregi de muste. Eram ca niste vaci. Mustele au fost suportabile, dar apareau si tantari. Abia in Strategica am mai scapat de “fanfara”. De data aceasta, ziua fiind lunga, parea ca vom ajunge pe lumina. Ceea ce s-a si intamplat.
Dupa o pauza binemeritata la intrarea in Strategica, am continuat catre Transalpina. Ajunsi la asfalt, am inceput sa vanez semnalul GSM ca sa-i pot instiinta pe cei de la cazare ca suntem pe drum. Intr-un final, am si reusit.

Asadar, incepem urcarea celor doua puncte inalte ale acestei sosele foarte spectaculoase: Muntinu (2013 m) si Urdele (2.145 m). Vremea ne ajuta. Peisaje de vis, dispozitie foarte buna. Dupa Muntinu, coboram serpuit, ca mai apoi sa urcam pana in pasul Urdele. Aici ne regrupam pentru a cinsti inca un tzui cu palinca.

Ajunsi in Ranca, dam usor de cazare. Pe care o recomandam din tot sufletul. Foarte curat, proprietari foarte amabili si deschisi, priveliste aparte (catre padurea din Estul localitatii) si o magazie unde va puteti lasa bicicletele in siguranta peste noapte. Totodata, o bucatarie complet utilata ce va sta la dispozitie. Dupa o masa buna la restaurant “Paradis” (era foarte aproape de cazare), am cazut lati.

A doua zi, trezindu-ne cand am avut chef, am continuat drumul catre Novaci acompaniati de aceeasi vreme frumoasa. Din Novaci am urmat drumul judetean catre Baia de Fier si Polovragi. Inapoi la masini, am mancat cate-o gogoasa cu visine si niscaiva fructe (de la comerciantii ambulanti postati in fata manastirii) si am purces spre casa.

Iata cum traseul acesta are sanse sa devina unul ritualic, aproape anual :). Numai buna de antrenament. Mult push-bike, mult de urcat, coborari bolovanoase, peisaje…si multe altele.

Dupa cam 18 km incepe urcusul mai serios catre Curmatura Oltetului. Drumul este intr-o stare mai buna decat acum doi ani, cel putin in prima parte. Pare-se ca lucratorii forestieri au simtit nevoia de a mai tasa niste pietris pentru a inlesni accesul.

In Curmatura, pauza. Ceva de mancare si cate-un gat de palinca (Marius aducand 4 “tzui”-uri speciale 🙂 ).
Urmeaza o coborare bolovanoasa pana la lacul Petrimanu. Ne-a zdruncinat ceva.

Odata ajunsi jos, facem stanga spre barajul Galbenu, pe un forestier in usoara urcare. Deja ne gandim la zona din capatul vaii, prin care am orbecait in 2013, cautand drumul ce urca foarte abrupt pana in Strategica. Avem in plan sa incercam a gasi o cascada ce pare a fi un pic in afara drumului nostru. Doar ca nu am mai gasit-o. Dupa ce am pedalat pret de vreo 500m, am decis sa nu pierdem timpul.
A urmat racorirea pingelelor. In doua randuri, exact ca in 2013.

Odata traversate cele doua brate ale raului, am inceput sa cautam drumul. Peisajul s-a schimbat. Unde in 2013 era defrisat, acum este multa vegetatie. Unde era impadurit, acum e defrisat. Nu mai recunoastem aproape nimic. Avem si track-ul din 2013 pe GPS, insa nu ne prea ajuta in teren.
La un moment dat, fetele au ramas pe loc si am parcurs impreuna cu Marius zona, incercand sa gasim acel drum forestier care refuza sa se mai faca vazut. Dupa ce am strabatut o mare de ierburi inalte, lemne instabile si urzici, am reusit sa gasim drumul. Acum trebuia sa gasim si o metoda de acces facil catre el, caci datele problemei se schimba atunci cand cari si o bicicleta dupa tine.
Intr-un final, reusim. Traversam cu totii si dam in drumul in cauza. De aici, push-bike intens.

Pe drum intalnim un grup de “off-road”-eri cehi, ce incercau sa coboare catre vale. O fi si asta o pasiune, sa mergi motorizat pe munte. Nu rezonez cu ea, dar vorba Nicoletei: “Lasa, ca si cine ne vede impingand la biciclete pe culmea asta zice ca suntem intr-o doaga, probabil.”. Asa-i, fiecare cu nebunia lui.
Baietii erau chiar veseli si unul mai saritor a ajutat-o pe Lavinia pret de cateva zeci de metri, impingandu-i bicicleta in panta.

Pe drum am adunat roiuri intregi de muste. Eram ca niste vaci. Mustele au fost suportabile, dar apareau si tantari. Abia in Strategica am mai scapat de “fanfara”. De data aceasta, ziua fiind lunga, parea ca vom ajunge pe lumina. Ceea ce s-a si intamplat.
Dupa o pauza binemeritata la intrarea in Strategica, am continuat catre Transalpina. Ajunsi la asfalt, am inceput sa vanez semnalul GSM ca sa-i pot instiinta pe cei de la cazare ca suntem pe drum. Intr-un final, am si reusit.

Asadar, incepem urcarea celor doua puncte inalte ale acestei sosele foarte spectaculoase: Muntinu (2013 m) si Urdele (2.145 m). Vremea ne ajuta. Peisaje de vis, dispozitie foarte buna. Dupa Muntinu, coboram serpuit, ca mai apoi sa urcam pana in pasul Urdele. Aici ne regrupam pentru a cinsti inca un tzui cu palinca.

Ajunsi in Ranca, dam usor de cazare. Pe care o recomandam din tot sufletul. Foarte curat, proprietari foarte amabili si deschisi, priveliste aparte (catre padurea din Estul localitatii) si o magazie unde va puteti lasa bicicletele in siguranta peste noapte. Totodata, o bucatarie complet utilata ce va sta la dispozitie. Dupa o masa buna la restaurant “Paradis” (era foarte aproape de cazare), am cazut lati.

A doua zi, trezindu-ne cand am avut chef, am continuat drumul catre Novaci acompaniati de aceeasi vreme frumoasa. Din Novaci am urmat drumul judetean catre Baia de Fier si Polovragi. Inapoi la masini, am mancat cate-o gogoasa cu visine si niscaiva fructe (de la comerciantii ambulanti postati in fata manastirii) si am purces spre casa.

Iata cum traseul acesta are sanse sa devina unul ritualic, aproape anual :). Numai buna de antrenament. Mult push-bike, mult de urcat, coborari bolovanoase, peisaje…si multe altele.