Noiembrie ne-a intampinat cu o vreme atipica, mai blanda chiar decat ce-am avut in luna precedenta. Temperaturile de peste 20 de grade au alimentat planificarea unor iesiri catre zona montana, in ciuda faptului ca orele de lumina sunt sensibil mai putine.
In urma cu o saptamana am facut o drumetie de-o zi, de la Busteni catre Sinaia, cu urcare pe Jepii Mici si coborare pe Piciorul Pietrei Arse (a fost o simpla plimbare intr-o zi de sambata, asa ca nu am scris nimic despre ea – poze insa puteti viziona aici). Cum prin zona Stanei Regale nu am coborat niciodata, a fost un prilej bun de explorare. Am vazut ceva drumuri forestiere pretabile pentru biciclit, asa ca iata-ne in R3001, dis de dimineata. George, Mircea, Nico si cu mine. Plus multi alti biciclisti, caci nu doar pe noi ne-a scos din casa vremea frumoasa.
Ajungem in Sinaia pe la ora 9:00 AM. Frig, asa ca mai zabovim cinci minute in gara, pentru o cafea calda.
Urcam (cu bicicletele in brate) scarile ce pornesc din fata garii si se opresc in bulevardul Carol I, evitand astfel o portiune din DN1. De aici, pedalam pe langa statia de colectare a apei si intram pe un drum forestier ce ne va purta pana in Poiana Tapului.
Un drum superb cu o urcare lina, multa liniste, un cer ciudat de senin si-o padure atinsa de toamna.
Ne-am incalzit repede, asa ca ramanem in tricouri.
La intrare in Poiana Tapului zarim platoul Baiului, unde vom ajunge si noi. Serpuim prin zona Zamorei si intram in padure pe forestierul ce urca destul de constant spre platou, pe alocuri intersectandu-se cu traseul de drumetie marcat cu CR (Cruce Rosie).
Vremea tine cu noi si deja ne gandim la plaja pe care o vom face sus (cu o saptamana in urma, mai ca nu dormeam pe platoul Bucegilor – munti pe care astazi ii vom admira de vis-a-vis, in toata splendoarea lor).
Pe alocuri am facut si pushbike, mai ales unde panta era mai pronuntata. De fapt nu inclinatia era problema, ci numarul de bolovani ce facusera front comun impotriva aderentei rotilor.
Padurea arata superb, cu copaci dezgoliti si un covor ruginiu asternut cu grija pe jos. Cerul este in continuare de un albastru uniform, asa ca in zona primei stani (dupa ce am iesit in golul alpin) facem un popas pentru a rontai cate ceva si a poza “vecinii” de peste drum (Bucegii), ai caror vai sunt perfect identificabile cu ochiul liber.
Intalnim alti biciclisti ce coboara, unii dintre ei destul de bine echipati.
Caldura soarelui e putin diminuata de o subtire perdea de nori.
Apropiindu-ne de platou, observam parca un nor mai atipic undeva in departare, catre Nord. Un biciclist ce cobora dinspre Baiul Mic ne spune-n treacat “Vedeti ca sus bate vantul…foarte tare!”. Ei, si? Un pic de vant, ca doar e platou.
Ce sa vezi insa, se face sensibil mai racoare iar norul ala atipic se dovedeste a fi doar un mic membru dintr-o “familie” mult mai mare ce incepe sa puna stapanire pe Bucegi si Postavaru. Arata exact ca niste nori de furtuna.
Vantul s-a intetit.
Bate mai tare, dinspre Vest. Initial este chiar amuzant, caci ne impinge la deal (nu, nu exagerez, era suficient de puternic incat sa te mute din loc).
In scurta vreme insa, rafalele au depasit 90 kmh. Era greu sa te mentii pe bicicleta, mai ales cand ne nimeream intr-o sa sau pe versantul vestic. Am ajuns sa mergem pe langa ele, dar si asta a devenit greu de la un punct incolo. Chiar foarte greu. Pot spune in mod cert ca asemenea vant rar am intalnit, chiar si in timpul drumetiilor de iarna, prin viscol. Iata, mai exact, despre ce a fost vorba 🙂
Norii erau din ce in ce mai aproape. Soarele ne cam abandonase. Fix o ploaie ne-ar mai fi lipsit, caci in rest inghetasem.
Usurel, incepem sa coboram si este o adevarata sarbatoare cand drumul “intra” pe versantul Estic, ferindu-ne de bataia directa a viforului uscat.
Apropiindu-ne de Secaria, avem de trecut zone putin impadurite, unde vantul nu se mai simte atat de tare. Drumul este in schimb presarat cu multi bolovani mari, un pic cam multi pentru gustul meu. Pe alocuri, mergem pe langa biciclete.
Am intrat in raza comunei Secaria dupa ce am “taiat” o mare de frunze uscate, cu distractia de rigoare.
Inca un mic popas pentru realimentare si mergem catre asfalt.
Soarele se pregateste sa apuna dupa munti. Norii s-au mai spart iar vantul e aproape inexistent acum, gratie pierderii in altitudine. Urcam un “mot” de deal pana la iesirea din localitate unde profitam de moment pentru a incerca imortalizarea unui apus.
Ne regrupam si coboram in Comarnic. Inca un cadru cu cerul sangeriu.
Reusim sa ajungem pe la 17:10, cu 5 minute inainte de sosirea unui Regiotrans pe care nu ne asteptam sa-l prindem. Urcam bicicletele in graba, fiind zoriti chiar de catre mecanicul de locomotiva ce s-a decis sa puna trenul in miscare cat inca nu eram cu totii urcati, in ciuda faptului ca mai avea un minut de stationat conform tabelei.
Imbujorati, mancam din ce ne-a mai ramas prin ghiozdane si ne amuzam ca pana si-o tura scurta, de toamna, a iesit cu un pic de aventura. Asa si trebuie 😉
Acasa am aflat ca, undeva pe la orele 9:40 AM (cand noi pedalam deja prin padurea dintre Sinaia si Poiana Tapului) se emisese o avertizare meteorologica in zona montana, semnaland vant puternic cu rafale intre 60-90 kmh. Pe creste a fost mai puternic, caci efectul depresurizarii este intotdeauna accentuat de vai. Asadar, nu ni s-a parut ca vantul a batut cam tare…