15 iunie 2016
Nu are sens să mai menționez faptul că seara trecută am adormit foarte repede odată ce m-am băgat în cort. Spre dimineață, am fost trezit pentru prima oară, destul de devreme. Ceasul din turnul unei biserici din apropiere a „sunat” destul de strident. Atâta doar că a tot sunat din jumătate în jumătate de oră după aceea.
În cele din urmă, am ieșit din cort. Cerul este senin, temperatura este destul de mică, iar zonele înalte ale culmilor din jurul nostru sunt acoperite cu un strat de zăpadă, semn că mica ploaie ce a căzut peste noapte (da, auzisem la un moment dat ceva bătând discret în foaia cortului) s-a transformat în ninsoare prin zona alpină. Arată de parcă fiecare munticel s-ar fi gătit cu un fes alb, din lână pufoasă.
Pe măsură ce soarele se ridica pe cer, temperatura creștea ușor, trenuri treceau pe lângă camping destul de des, transportând navetiști către treburile lor, iar ceasul bisericii nu contenea în a se asigura că ne-am trezit.
Cu o seară în urmă nu îmi amintesc să mai fi luat masa. Pizza „Ciclista” de la hotelul din Pasul Stelvio, împreună cu ștrudelul și sucul de mere servite imediat ce am ajuns aici, au fost mai mult decât suficiente.
Luăm micul dejun la soare, în vreme ce ne străduim să uscăm corturi, haine și încălțăminte. Părăsim campingul și, în loc să ne ținem de track-ul schițat de Marius, găsim niște indicatoare către piste ciclabile ce ne-ar duce exact în direcția dorită. Decidem să le urmăm și nu regretăm.
Multe, foarte multe livezi cu meri. Pista merge ori prin mijlocul lor, ori pe lângă, ori paralel cu drumul național. Este nouă, judecând după culoarea și calitatea asfaltului, ceea ce poate constitui motivul principal pentru care nici o aplicație de tracking nu îți face automat traseul pe aici (încă). Pista este perfect vizibilă pe ultimele hărți de la OpenStreet, un motiv în plus să mă bazez pe ele și în viitor.
După primii 25 de kilometri, intrăm pe niște piste pe care le urmărea și track-ul nostru. Vremea este destul de blândă. Avem parte de soare suficient cât să ne bucurăm de priveliști și să le imortalizăm din când în când.
Ceva plutește în aer, în grupul nostru. Nu e nimeni supărat, toți suntem relativ odihniți, totul decurge chiar mai bine decât plănuisem. Cu toate acestea, suntem puțin încordați și, în același timp, fiecare este un pic în lumea și ritmul lui.
Mă trezesc că pedalez împreună cu Nico într-un ritm comod, vorbind despre diverse lucruri ce nu au legătură cu tura. Observăm că am luat-o destul de mult înaintea celorlalți, așa că pe parcursul următorilor kilometri ne vom regrupa periodic. Ba Marius este în față, ba eu cu Nico.
Totodată, parcă nu mai avem așa de mult chef de glumă. Apar „fenomene”, simptome specifice coabitării de lungă durată, coroborate cu „stresul” pe care l-am avut în ultimele zile. Ne stătea un pic pe cap traversarea montană, mai ales că am avut parte de un regim milităresc în zilele respective. Acum, a trecut totul cu bine, ne-a plăcut, dar ne-am „destresat” prea tare. Dacă te mai gândești și la ce ai acasă sau la alte lucruri strict personale, se instalează melancolia.
Sunt stări perfect normale ce apar chiar și între prieteni, care în cele din urmă nu fac altceva decât să întărească și mai mult prietenia în sine. Totul decurge bine și pedalăm mai departe.
Am vizitat Merano și Bolzano, savurând câte-o delicioasă înghețată în fiecare. Înainte de Bolzano am zărit o căprioară pe lângă pistă. Am apucat doar să vedem puțin din centrul vechi al fiecărui oraș și am făcut câteva poze. În vreme ce unii vizitau la pas, ceilalți doi stăteau de pe lângă biciclete, fiecare parte având cam 45 de minute la dispoziție pentru bălăurit pe străduțe și alei.
Evident, să vezi un oraș în treacăt nu se cheamă că l-ai vizitat și că știi precis ce e cu el, dar decât nimic… Pe ultima bucată de drum, pedalând pe digul râului Adige, am avut parte de vânt frontal. Ne-a încetinit ceva, însă peisajele au compensat acest fapt.
Ajungem la Ora, implicit la camping. Este unul cât de cât OK, axat pe rulote. Aceleași costuri ca în cel din noaptea precedentă, dar sub nici o formă nu avem parte de aceleași condiții. Băile erau OK și curate, dar locurile de cort erau practic niște petice foarte mici de pământ, înghesuite atât printre rulote, cât și unele în altele. Cu greu înfigeai cuiele cortului. Am gătit din nou paste la primus (ieftine, ușor de făcut și..destul de consistente, bune pentru zile la rând în care ai de pedalat distanțe considerabile – eventual cu diferențe de nivel pe măsură – deși, fie vorba între noi, ziua de azi nu a fost nicidecum obositoare) după care am încercat să dormim, dar cântecul a zeci de broaște ce sălășluiau chiar peste gard făcea foarte dificilă această mult necesară și prețuită activitate. Noroc că eu și Nico am avut dopuri pentru urechi (antifoane).
Nu trebuie să uit a menționa că astăzi am apucat să mâncăm cireșe de pe marginea drumului, foarte bune. În turele anilor trecuți, acest lucru era la ordinea zilei, însă în Elveția nu prea vedeai cireși. Am apucat și acolo să mâncăm, în ziua în care pedalam, pe ploaie, către Walenstadt..parcă și în ziua în care mergeam spre Basel…