Mai degrabă, botezul meu într-ale biciclelii pe-un „cal metalic” de șosea. La finalul turei trecute, îmi încolțise-n minte (destul de serios) un gând: „Să trec, oare, la o roată mai mare?”.

Am avut, în ultimii ani, o fascinație pentru pedalatul pe distanțe lungi (fără a avea ocazia să mă mai urc pe bicicletă), iar prin intermediul Internetului am aflat despre randonneuring (practicarea unor ture lungi, pe asfalt, cu limită de timp, în vederea obținerii unor „brevete” – un fel de diplomă de participare). Nu diploma m-a „zgândărit”, ci stilul de abordare al turelor: în loc să te bați pentru cel mai scurt timp posibil, scopul este să termini tura respectivă (lungimea acestora începe cu 200 km) într-un timp anume (13 ore și 30 de minute pentru 200 km). Desigur, competiția este cu tine însuți, de la an la an, urmărind progresul. Dar, simpla acoperire a distanței respective îmi pare fascinantă și solicitantă, mai ales din perspectiva unui om care a făcut cicloturism exclusiv pe o bicicletă MTB, cu anvelope mai subțiri.

Cum unele idei se vindecă doar cu glonț în cap, șansa a făcut ca OLX-ul să-mi prezinte un anunț, local de altfel, cu o bicicletă ce părea că mi se potrivește: mărime mai mică a cadrului (nu sunt tocmai înalt, iar toate cursierele pe care m-am urcat până acum mă făceau să mă simt în deplină nesiguranță), angrenaj cu 3 foi (cursierele au 2, dar eu sunt un „cățărător” lent și ineficient, astfel că depind de acea foaie mică), pre-echipată pentru touring (portbagaje față-spate, butuc cu dinam la roata din față, iar farul și stopul sunt alimentate de acesta). Ce-i drept, îmi plăcea cum arată. Astfel că n-am stat pe gânduri și am programat o întrevedere de test.

De cum m-am urcat pe ea, deși avea șaua un pic mai sus decât aș fi preferat, m-am simțit ca atunci când probez o pereche de încălțări și le simt potrivindu-se perfect, oferind chiar confort. M-a fermecat, dacă pot spune așa, fapt ce a dus la achiziția ei. Desigur, a fost necesar să mai fac câteva reglaje și să-i înlocuiesc schimbătorul de foi (era echipată cu un model foarte vechi, având intervale prea mici, iar lanțul nu cobora pe foaia mică), dar în rest am lăsat-o exact cum a venit. Culmea, are și tijă de șa cu amortizor, iar șaua este confortabilă.

Ce să mai, după câteva teste prin București m-am pus pe schițat trasee de asfalt. În cele din urmă, l-am ales pe cel descris în această postare. Marius mi s-a alăturat din nou (de fapt, eu m-am alăturat lui), deși un pic reticent cu privire la entuziasmul meu copilăresc (pe bună dreptate). Același tren R3023, din București Basarab, ne-a transportat cătinel duminică dimineață către Crivina.

Nu e soare, dar vremea este mai bună decât în tura precedentă. Mult mai bună, în ciuda plafonului de nori. Planul este să pedalăm în urcare ușoară (dar constantă) până în Câmpina. Apoi, către Valea Doftanei – Telega și măreața urcare de la Buștenari. Odată trecuți de foișorul din vârful dealului, urmează o coborâre lungă și frumoasă către Cosminele. Noutatea (pentru mine) este urcarea către Podul Ursului, drum ce apărea ca fiind asfaltat recent. Ulterior, tot la vale până în Ploiești (cu mici intermezzo-uri constând în delușoare, traversări rutiere și altele asemenea).

Plecând din gară, traseul ne trece prin mijlocul Crivinei, unde vedem localnici pe biciclete, pedalând spre a rezolva din treburile de duminică. Vântul este molcom și menținem un ritm destul de susținut (pentru mine) în primii 30 de km. Reușesc să mă obișnuiesc cu schimbătoarele bicicletei (bar-end shifters – adică la capetele ghidonului) și nu prea am ce reproșa. Poziția fiind diferită și nouă, îmi simt mușchii lombari destul de solicitați. Aveam să-mi dau seama, ulterior, că era necesar un reglaj orizontal al șeii. Cu toate acestea, pauzele ajută: apă, câte o gustare și voie bună.

GPS-ul meu Garmin eTrex 20, bandajat, după mai bine de 12 ani de utilizare

Reduc un pic viteza spre Măgureni – Bobolia, așteptând cu interes pauza din Câmpina, într-un mic parc cu un lac. Se ivește soarele, deși încă timid. De aici începe partea grea a turei. Pentru mine, totul se va reduce la dibuirea rapoartelor potrivite pentru urcări (nu vă faceți iluzii, că tot cu foaia mică și cel mai mare pinion am urcat până la urmă) alături de dozarea efortului. Mi-am propus să nu împing bicicleta la deal, ci să-mi aloc oricâte pauze de respiro îmi vor fi necesare pe urcări. Din fericire, nu au fost prea multe. Probabil a contat și faptul că nu am mai pedalat pe cățărări de ceva vreme.

Coafura rezistă! Îmi trebuie, ce-i drept, un bidon.

Ajungem în Buștenari mai repede decât mă așteptam. Soarele îți face simțită prezența iar noi ne pozăm „ca fetili”, bucurându-ne de drumul cu trafic absent. Personal, aceste mici șosele îmi sunt foarte familiare, parcurgându-le în multe ture mai vechi (în era „pre-copchii”). Coborârea spre Cosminele este o delectare.

În schimb, urcarea către Podul Ursului debutează cu dale din beton și o înclinație ce mă face să încerc pedalatul ridicat din șa, pentru prima oară pe această bicicletă. Trebuie să recunosc că-mi vine mai la îndemână decât pe MTB, fără a avea o explicație logică. După acest scurt segment betonat, dăm de asfalt nou și un drum liber. Planul este să facem o pauză în vârful dealului. O urcare foarte frumoasă!

După o pauză, continuăm spre Vărbilău, însă stupoare: coborârea este abruptă, cu beton și nisip. Este nevoie de precauție, dar nu ridică probleme mari. Cu toate astea, îmi dau seama că nu mi-ar strica niște saboți mai buni pentru frâna-spate. Ajunși în Vărbilău, începem „alergarea” la vale (în general) către Ploiești. De notat că în Plopeni am nimerit în plin șantier rutier. Asfaltul era complet „barbierit” iar înaintarea a fost greoaie și garnisită cu vălătuci de praf și nisip.

Însă, odată trecuți de Găgeni, am intrat în Ploiești. Din neatenție, am trasat schița pe o „uliță” suburbană, asfaltată, dar cam întortocheată. Fără grabă, ajungem în gara Ploiești Vest. Endorfine!

Am prins un tren de la Regio Călători (operator privat), aglomerat, dar cu spațiu suficient pentru biciclete.

Și iac-așa, în București Nord am dat noroc și am zis: „Mai facem din astea!”.

În drum spre casă, evaluându-mă „din mers”, un alt gând: „Oare chiar aș putea pedala 200 km? Ce ar presupune antrenamentul pentru așa ceva?”

Traseu: https://ridewithgps.com/routes/45712318 

Câte ceva despre bicicletă

Mi-a fost greu să disting urmele însemnelor de pe cadru, dar am aflat că este de la Bernd Herkelmann , un vechi fabricant german ce a eșuat prin anii `90-2000 să își facă loc pe piața nemțească (pretindeau biciclete mai „de lux”, față de invazia celor chinezești). Brand-ul respectiv există și în prezent, dar înțeleg că a fost asimilat de o companie mai mare. Este clar un cadru din oțel conceput pentru touring, prezentând mai multe monturi pentru suporturi de bidon, găuri speciale pe furca-față pentru portbagaj, „urechi” de prindere pentru apărători și portbagaj-spate. Are o geometrie comodă, ghidonul la fel. În mod cert, fostul proprietar a schimbat piese (pinioanele și pedalierul erau noi), dar nefiind un mare umblăreț (deține un service pentru motociclete și scutere), a folosit-o ocazional, pentru agrement.

Din perspectiva unui biciclist amator care a mers mai tot timpul pe MTB și o bicicletă de oraș, iată câteva mici impresii:

  • Categoric, mult mai eficientă pentru drumuri/ture lungi
  • Vântul se simte diferit, mai ales cel lateral. Poziția mea este alta, iar bicicleta este un pic mai ușoară. Nimic incomod.
  • Greutatea „plimbărețului” este distribuită și în brațe, într-o măsură mai mare decât la MTB.
  • Foaia mare este chiar MARE, mai ales dacă încerci să pleci de pe loc cu ea.
  • Ghidonul cu drop nu este nici pe departe atât de nenatural sau incomod pe cât mă așteptam. Din contră, oferă prize multiple, însă găsesc foarte dificilă acționarea frânelor din poziția drop-urilor. Rămâne însă o opțiune bună pentru drumuri cu trafic absent, vizibilitate maximă și un pic de vânt (normal, devii mai aerodinamic).