Cum deja m-am deprins cu RideWithGPS și ideea unor ture lungi nu-mi dă pace, am încercat să schițez o rută care să includă (preferabil) măcar câteva drumuri și sate noi. Cumva nu renunț la ideea că poți schița ture lungi de asfalt (chiar de gradul unor brevete de randonneuring) fără a folosi drumurile naționale (DN-uri). De ce-am menționat halvaua, zici? Păi, am avut la mine, alături de alte nebunii, iar gustul halvalei mâncate „din mers” în vreme ce vântu-ți umflă fălcile este chiar special.
O schiță de-a lui @Traveller a venit la fix, căci de acolo m-am și inspirat cu privire la câteva drumuri județene și comunale din Vestul Bucureștiului, iar mai departe m-am bazat pe Google StreetView pentru a găsi rute cu asfalt OK (acum câțiva ani n-aș fi zis că voi ajunge vreodată să spun asta – la fel cum n-aș fi zis multe, dar este irelevant).
Se anunța vreme bună, chiar foarte bună. Din nou. Soare și puțin vânt lateral, mai ales în prima parte a traseului. Și de această dată, Marius a putut (și a vrut, deși încă un pic sceptic) onora invitația, astfel că ne-am întâlnit duminică, pe la 8 dimineața, la Eroilor (în București). Cu o zi înainte achiziționasem un nou GPS (Garmin Edge 530), deoarece eTrex-ul meu bandajat nu prea mai face față utilizării și, în caz de ploaie, devine vulnerabil. Drept urmare, încercam o „montă suavă” între GPS și senzorul de cadență cu care a venit la pachet (briz-brizuri amuzante) când a sosit dom’ Marius.
Ne-am pus în mișcare, către Lacul Morii. Schița de astăzi parcurge pista de biciclete de pe marginea lacului până în Chiajna, iar de acolo ieșim pe județean către Dragomirești-Vale . E frumos să pedalezi în liniștea matinală a unei duminici. Am întâlnit câteva grupuri de alergători și bicicliști.
După Săbăreni, cotim spre Joița și luăm vântul din plin. Iar acest vânt avea să domine întreaga zi, oferind avantaje doar pe segmentul Cornățelu – Dobra – Suseni-Socetu. Nici norii nu se dădeau în lături, dar ne-am văzut de treabă.
Îndreptându-ne spre Răcari, după Lungulețu, vântul este din lateral-stânga iar drumurile sunt bune. Aflu de la Marius că am trasat bine schița, prin omiterea unei colonii dificile de rromi situată între Răcari și Stănești (loc în care Marius a avut aventuri „clasice”, cu înjurături și bolovani, nimerindu-se din greșeală în zonă cu ceva vreme în urmă).
Traficul este din ce în ce mai redus, iar de la un punct încolo ne bucurăm ceva timp de drumuri libere, cu asfalt foarte bun. Multe sunt drumuri comunale, prin câmp, care categoric au fost asfaltate mai recent spre înlesnirea accesului cu utilaje agricole. Oricum, foarte frumos!
Și nu s-a oprit aici. Cotind spre Est către com. Hodărăști, intrăm pe un alt drum asfaltat recent, cu trafic relativ lejer și vânt puternic din spate. Aici am „înghițit” câți kilometri am putut, deoarece anticipam că direcția vântului se va păstra toată ziua, dându-ne de furcă odată ce aveam să cotim spre Nord în Postârnacu, cu direcția Câmpina.
Cum spuneam, odată trecuți de Postârnacu, soarele devenise un pic mai generos. La fel și vântul. Scăpăm de-un strat de haine și ne înarmăm cu răbdare, căci asta-i cheia în astfel de contexte (cel puțin pentru mine). Următoarele fotografii au fost aproape de Câmpina, în jurul kilometrului 130 (din schița noastră), pe marginea DJ101P (o altă șosea județeană pe care am pedalat de multe ori). Un pic de întinderi și-un „piss-stop” într-un cadru feroviar liniștitor. De ce liniștitor? Mai toate vocile din capul meu au căzut de-acord că mirosul șinelor de tren induce calm, un pic de nostalgie, dorința de călătorie și stimulează apetitul explorării de orice fel.
Uitasem a menționa că, prin Măgureni, am făcut popas la un magazin local pentru realimentare. Trebuia să fi adus mai multă mâncare cu mine. Vântul necontenit își spusese cuvântul deja, dar mai avea niscaiva fraze „pe țeavă”.
Din acest punct mai aveam aproximativ 46 de kilometri, ce includeau urcarea (scurtă) de la intrarea în orașul Câmpina, traversarea Doftanei și urcarea spre Telega, iar apoi vale către Cocorăștii Mislii și Ploiești. Cunoșteam drumul, care de obicei era foarte liber. O coborâre agale cu asfalt bun, de ți-e mai mare dragu’ (mai ales dacă ai acumulat kilometri în picioare până în acel moment). I-am dat înainte, căci de-aia am plecat de-acasă.
Pădurea de dinaintea localității Cocorăștii Mislii este un adevărat deliciu! Șoseaua este impecabilă, relativ rectilinie (sau poate nu, dar eu așa mi-o amintesc) și flancată de natură.
Părăsind pădurea și trecând de localitatea mai sus amintită, cotim spre Sud. Vântul decide ca fiind oportună ajustarea direcției sale, astfel încât în avem din lateral-stânga-față, varianta „cu draci”. Picioarele n-au stare iar pedalele tot ni se-nvârt, în ciudă. Nu mai este mult și pare că ne încadrăm în termenul orientativ cu care-am plecat în minte din București: trenul de ora 17:00, din Ploiești Vest.
Cu chitare imaginare și solo-uri de tobă decupate din intricatul rock progresiv pe fundal („N-am nevoie de căști, frate! Eu SIMT muzica!”), nici nu-mi dau seama când pedalăm prin Ploiești, către gară. Odată ajunși, luăm bilete la regionalul CFR de ora 17:00, către București, fără stres cu privire la locurile pentru biciclete (nu sunt mulți pedalatori pe vremea asta, încă, ba chiar mai puțini care merg cu trenul).
Cam atât. O tură foarte frumoasă, ce a inclus câteva drumuri noi (pentru mine), în arealul București – Răcari. Clar merită revenit pe unele dintre ele.
Traseul: https://ridewithgps.com/routes/45820957
Distanță: aprox. 176 km