16 iunie 2016
Ultima zi de pedalat, pentru mine și Nicoleta. Marius și Alina vor continua către Sud încă vreo câteva zile.
Ziua aceasta debutează cu vreme faină și mult soare. Am ieșit din zona alpină de ceva timp și acest lucru se simte. Am reintrat pe pista de pe cheiul râului Adige, care face parte din ruta „Claudia Augusta”. Oboseala s-a acumulat iar vântul ce ne bate fix din față de vreo zi și jumătate devine chiar demoralizant. Partea bună este că am găsit mere la o tarabă, chiar pe pista ciclabilă.
Prima oprire a fost în Trento, un oraș frumos unde am făcut cu rândul la vizitat rapid centrul vechi. Am mâncat din nou înghețată apoi ne-am uitat la cum manevrau unii niște containere, cu o macara.
Cald. Marius a lipsit nițel mai mult. Am aflat că florile foarte frumos mirositoare pe care le tot vedeam pe la gardurile curților de când am intrat în Italia (seamănă cu tufele de „Mâna Maicii Domnului”, sau caprifoi) se numesc „Rincosperma”.
Continuăm către Roveretto, unde ne-am propus să ne interesăm de tren. Vântul și oboseala aduc o oarecare lipsă de chef și chiar lehamite în anumite momente, deși fiecare pedală este apăsată mereu cu același drag.
Iată-ne în Roveretto. Căutăm gara pe hărțile GPS și, cu un pic de hei-rup la o traversare, trecem bulevardul și ajungem în fața ei. Relativ aglomerat. Sunt multe automate de unde îți poți cumpăra bilete, chiar foarte simplu. Nu ne prindeam dacă este nevoie de bilet pentru bicicletă pentru tren Regio (nu era prea intuitiv meniul), așa că după ce am adresat o întrebare casierilor, am rezolvat-o și pe aceasta. Fetele au așteptat lângă biciclete în vreme ce eu cu Marius ne-am ocupat de procurarea biletelor.
Eu cu Nico ne-am hotărât, încă de cu o seară în urmă, să campăm direct în Verona, nu în Pacengo (cum a fost vorba inițial). Trenul cu care ar urma să mergem spre Viena pleacă dimineața devreme, iar Pacengo este la vreo 40 de km de Verona. Realist vorbind, nu am avea timp să ne ocupăm de toate cele necesare îmbarcării (includ aici demontarea și împachetarea bicicletelor). Astfel, Marius și Alina au cumpărat bilete până la Domigliare (aproape de Pacengo) iar noi până în Verona Puorta Nova (capăt de linie). Aveam să ne vedem ziua următoare în Verona, pentru vizitarea orașului, urmând ca ulterior ei să își continue călătoria spre Sud.
Scările din gara Roveretto nu au nici o platformă rulantă pe care să poți urca cu bagaje voluminoase sau biciclete. Nici măcar o rampă. Așa că ne-am simțit ca acasă atunci când a trebuit să ne luăm bicicletele pe sus, pe scări, pentru a ajunge la peronul liniilor 4 și 5. A fost un mic test de forță.
Ne validăm singuri biletele la automatul de pe peron și…așteptăm. Nu știm exact cum arată trenul cu care vom călători. În ultimul moment, un polițist e spune că trebuie să mergem cu bicicletele tocmai la capătul trenului, căci acolo avem vagonul special. Fix când trenul intra în stație, noi alergam pe peron. Vagoanele sunt „de clasă”, cu scări înalte. Ne-am mobiliat și am urcat totul în timp util. Spațiul pentru biciclete este unul geeros, cu niște cârlige de care îți poți atârna bicicleta. Fiind singurii, nu le-am ancorat, mai ales că erau încărcate cu bagaje. Insistențele conductorului („nașului”) ne-au făcut să ne mai opintim nițel, total fără sens, fapt ce cred că a creat o satisfacție morbidă a respectivului.
La Domigliare, spargem gașca (temporar). Ne vom revedea în ziua următoare. Pe noi, trenul ne-a purtat încă vreo 15 minute până în gara din Verona. Era capăt de linie, deci nu ne-am grăbit. Ne-am orientat prin traficul orașului către campingul San Pietro, din centrul vechi. Am avut de urcat o pantă serioasă la final, dar a meritat.
Campingul este amplasat chiar în centrul vechi al orașului, pe o colină. Este terasat și frumos amenajat, locurile de cort sunt bune, dar avem în apropiere o stradă pe unde trec foarte multe motoare și scutere. Na, suntem în Italia…și se simte.
Cu o noapte în urmă, două din bețele de cort au plesnit longitudinal, astfel că am fost nevoit să încropesc o improvizație grosolană cu niște bride („șoricei”). Dezavantajul este că bețele nu mai pot sta în aceeași tensiune, fapt ce duce la un cort puțin „pleoștit”, dar cum e ultima campare, nu ne batem capul. Vom lua alte bețe odată ce ajungem acasă.
WC-urile sunt de tip turcesc, este apă caldă la duș, iar priveliștea asupra orașului este remarcabilă, mai ales în lumina apusului.
Am coborât în oraș pentru a căuta ceva de mâncare. Traficul auto este e cum e, iar semafoarele sunt mai mult o sugestie decât o obligativitate legală. Ca să treci pe verde ca pieton, este o adevărată aventură. Magazine mari nu am găsit, așa că am servit o pizza și am cumpărat câteva fructe de la un soi de aprozar unde vânzătoarea ne-a spus insistent că nu avem voie să atingem sau să ne alegem singuri fructele.
Cum am spus la început, pentru noi a fost ultima zi de pedalat din acest tur. O călătorie interesantă, cu fel și fel de peripeții (ușoare) și..destul de lungă. Acum două săptămâni și jumătate nu ne gândeam chiar atât de serios la faptul că vom ajunge astăzi aici. Mâine vom vizita Verona, iar în ziua următoare, dis de dimineață, vom purcede spre gară, cu destinația Viena, de unde vom lua trenul CFR spre București